ⓒMihaela Dan - Cabinet Individual de Psihologie | 2024

Citește mai multe articole:

Articole din această categorie:

Articole din această categorie:

Articole din această categorie:

Doliul după părinții ideali este procesul prin care adultul începe să accepte ceea ce nu a primit în copilărie de la părinții săi: iubire, prezență, protecție, validare sau siguranță emoțională. Acest proces ajută la desprinderea de așteptări nerealiste, la vindecarea rănilor vechi și la construirea unei relații mai blânde cu sine.

Copilul poate învăța devreme despre cât de dureroasă dar și necesară este iubirea, fie prin absența fățișă si greu de explicat a părinților, fie prin prezența lor intruzivă și apăsătoare. Viitorul adult riscă să plece la drum cu traista plină de autosabotare, neîncredere, confuzie identitară, iluzionare și vid emoțional.

Copilul care a crescut și încă așteaptă în fața unei uși încuiate este adultul care se condamnă la nefericire, sperând ca părintele să se schimbe, ca trecutul să se repare, ca iubirea care a lipsit să apară, în sfârșit.

SCRISOARE CĂTRE TATA de Franz Kafka

Franz Kafka este un exemplu tulburător al copilului devenit adult care continuă să tânjească după recunoașterea tatălui său. În Scrisoare către tata, el încearcă să pună în cuvinte rușinea și neputința trăite în relația cu un părinte perceput ca extrem de autoritar. Strădaniile lui de a obține prețuirea și respectul tatălui său l-au lăsat de fiecare dată îndurerat. Copilul devenit adult simte că nu are voie să își ocupe propria viață:

„Uneori îmi închipui harta lumii desfăcută în fața mea și pe tine lungit de-a curmezișul ei. Și atunci mă simt ca și cum pentru viața mea nu m-aș mai putea gândi decât la regiunile pe care tu nu le acoperi sau peste care tu nu te-ai putea întinde.”

Uneori, doliul după părintele ideal este și doliul după viața pe care am fi putut să o trăim dacă am fi fost iubiți altfel. În Scrisoare către tata, Kafka pare să plângă nu doar iubirea tatălui pe care nu a putut să o obțină, ci și libertatea interioară care i-a fost greu accesibilă în umbra acestei relații. Scrisoarea rămâne netrimisă, ca și cum destinatarul real nu mai este doar tatăl, ci și copilul din el, cel care încă încearcă să înțeleagă ce i s-a întâmplat. 

Efortul de a câștiga iubirea părinților la vârsta adultă poate deveni o formă de captivitate

Adultul încearcă să fie mai bun, mai util, mai tăcut, mai disponibil, mai ușor de iubit, îndepărtându-se treptat de dorințele și de planurile sale de viitor. Dar nici aceste sacrificii nu sunt de ajuns.

De ce este necesar doliul după părinții ideali?

A plânge ceea ce nu a putut avea în relație cu părinții devine un pas important pentru ca un adult să poată merge înainte, spre sinele său autentic. Uneori, vindecarea începe prin a recunoaște mai întâi ce ne-a lipsit. A plânge părintele de care am fi avut nevoie poate deschide drumul către libertatea emoțională. Doliul după părinții pe care nu i-am avut înseamnă să lăsăm să moară relația cu părinții ideali, pentru a face loc unei noi interacțiuni, guvernată de așteptări realiste și limite sănătoase. Adultul învață să meargă de mână cu copilul îndurerat din el. Așa începe doliul: prin apropierea blândă de copilul care ai fost. Acest copil are nevoie ca nevoile sale să fie recunoscute, ca durerea lui să fie ascultată, ca adultul să nu îl învinovățească pentru ce a simțit.

Timpul nu vindecă singur rănile, dar poate ajuta la cicatrizarea lor.

Adultul are nevoie de timp ca să facă pace cu ceea ce nu a primit și cu ceea ce poate nu va primi niciodată de la părinții săi. Abia apoi poate decide ce fel de relație e posibil să existe în prezent, între el și părinții săi.

A plânge ceea ce nu am primit nu înseamnă să rămânem blocați în trecut, ci să încetăm să îl mai reparăm prin iluzii. Pentru că, uneori, copilul devenit adult nu așteaptă doar iubirea părintelui. Așteaptă și permisiunea de a trăi, în sfârșit, propria viață.