Acesta este un subiect incomod, dar poate aduce claritate despre limitele relației terapeutice. Relațiile romantice sau intime între specialistul în sănătate mintală și client nu sunt „chimie”, „excepții fericite” sau „conexiuni speciale”, sunt încălcări grave ale eticii și ale siguranței tale.

De ce nu este în regulă?

Relația terapeutică este din start o relație asimetrică. În terapie, clientul este cel vulnerabil, care caută sprijin, validare și înțelegere. Când terapeutul încalcă limitele relației terapeutice, profită de inbalanța de putere din relație. Relațiile de natură intimă cu clienții elimină neutralitatea terapeutului. Intervențiile nu mai sunt obiective, iar clientul nu mai primește ajutorul de care are nevoie.

Relația psihoterapeutică nu mai e un spațiu de explorare liberă, ci devine o legătură dezechilibrată, cu risc mare

de abuz emoțional.

Atunci când rolurile şi limitele se confundă, se distruge cadrul de siguranță

Terapia funcționează doar dacă există încredere, siguranță și limite clare în relație cu psihoterapeutul. O implicare romantică sau sexuală iese complet din cadrul psihoterapeutic. Când rolurile se amestecă, clientul devine confuz. El nu mai știe dacă reacțiile terapeutului sunt profesionale sau personale.

• Ce din comportamentul specialistului e grijă profesională și ce e seducție?
• Ce e interes personal și ce e empatie autentică?

Impactul emoțional asupra clientului este profund

După o astfel de relație, mulți clienți pleacă din terapie cu mai multe dificultăți emoționale decât inainte. Vindecarea este grea și necesită, adesea, începerea unui alt proces terapeutic. Și pe lângă toate aceste dificultăți, se naște o întrebare pe cât de dureroasă, pe atât de legitimă:

• „Cum pot să mai am încredere într-un alt psihoterapeut?”

De ce poate un client să considere că este „corect” să aibă o relație intimă cu terapeutul?

Siguranța și suportul emoțional oferite de terapeut pot fi ușor confundate cu atracția sexuală sau iubirea, mai ales când clientul este vulnerabil emoțional și relația este profund asimetrică. Atenția, validarea și empatia pot crea senzația unei conexiuni speciale, iar diferența de putere amplifică intensitatea emoțiilor.

Vechile tipare de atașament, lipsa limitelor sănătoase din trecut și nevoile emoționale neîmplinite pot face ca apropierea și confuzia de roluri să fie percepute de client ca fiind normale sau vindecătoare.

Specialistul trebuie să fie conștient de aceste dinamici și să mențină limite clare pentru siguranța clientului.

Deci, a cui este responsabilitatea de a pune limite?

În procesul psihoterapeutic, clientul ar trebui să se afle într-un spațiu relațional sigur, unde să fie protejat, nu testat. Responsabilitatea este 100% a specialistului. Atunci când psihoterapeutul încalcă aceste limite, răspunderea este exclusiv a lui, din punct de vedere etic și chiar legal.

Specialistul este cel care:

• are formare profesională și cunoaște codul deontologic,
• are puterea și controlul relației,
• stabilește și menține limitele clare,
• trebuie să recunoască și să gestioneze propriile sentimente și impulsuri

„Dar poate că şi ea/el a provocat, sedus psihoterapeutul...”

Clientul poate manifesta atracție, dorință, poate flirta cu specialistul. Acestea sunt situații care pot apărea în cadrul ședințelor. Este responsabilitatea psihoterapeutului să rămână în rolul de profesionist, să înțeleagă ce se întâmplă și să ajute clientul să își aceste trăiri prin dialog, nu să le dea curs.

Dacă un specialist simte că nu poate gestiona obiectiv aceste dinamici și că riscă să saboteze procesul psihoterapeutic, are datoria etică să discute situația în supervizare și, dacă e necesar, să recomande clientul unui coleg. Acest lucru nu reprezintă un eșec profesional, ci un act de responsabilitate și integritate.

Ce pot eu face să mă protejez, din rolul de client?