21 iunie 2024

Invidia – sabotorul tăcut sau oportunitate de creștere?

Articole din această categorie:

În imagine puteți vedea adorabilul personaj numit Invidie, din filmul de animație Inside Out 2 (Întors pe dos 2). Dimensiunea sa ne poate sugera sentimentul de inferioritate care însoțește invidia ca urmare a comparațiilor cu ceilalți dar poate trimite și la faptul că o emoție aparent atât de mică se poate strecura în mintea noastră, ajungând să ne domine viața psihologică, dacă nu o recunoaștem și acceptăm.

Invidia este poate una dintre cele mai grele emoții pe care omul le trăiește, o emoție ale cărei manifestări sunt taxate social încă de când suntem copii: nu se cuvinte să ne arătăm invidia față de ceilalți și nici să o simțim, dacă e posibil.  Astfel, de cele mai multe ori, odată ce se naște, acest sentiment este împins undeva într-o zonă ascunsă a minții noastre, de unde începe să ne “roadă” mai târziu pe dinăuntru.

Invidia este adesea asociată cu sentimente de pierdere, inferioritate și nedreptate, ură și tristețe, cu credința că ceva vital ne-a fost răpit și se află în posesia altor persoane cărora pare să le meargă mai bine. Invidia ne scoate în pierdere la sfârșitul unei comparații permanente și chinuitoare cu ceilalți.

În celebra piesă scrisă de Christopher Marlowe – “Doctor Faustus”, demonul care întruchipează invidia se prezintă în acest fel: Eu sunt Invidia. Nu știu să citesc și de aceea îmi doresc ca toate cărțile să ardă. Deși este o emoție firească pe care fiecare dintre noi o simțim la un moment dat, manifestările ostile ale invidiei ne pot depărta de ceilalți dar și de noi înșine. Această neliniște poate ajunge să ne consume pe dinăuntru, să ne erodeze propria încredere în sine și autenticitate (nu degeaba se folosește expresia populară a te roade invidia), să ne blocheze încercările de a ne atinge potențialul maxim, de a avea relații satisfăcătoare.

De ce sunt invidios? Sunt un om rău dacă simt invidie?

Invidia este o emoție firesc umană care poate lua naștere atunci când o valoare importantă pentru noi (un succes profesional într-un domeniu, anumite bunuri, o stare de spirit etc) se regăsește la alta persoană, iar noi nu o putem avea sau credem că nu o vom putem avea. Invidia apare și atunci când ne evaluăm conștient sau inconștient din start, ca fiind inferiori celorlalți. Invidia nu ne transformă în persoane rele sau nedemne, ea doar ne amintește (într-un mod mai dureros) că suntem oameni.

Ce e de făcut? Cum “scap” de invidie?

“Dar absența invidiei nu este un ideal; ideal este când invidia este admisă, dar nu îl mai domină pe individul respectiv. Neliniștea semnificativă generată de invidie poate fi privită ca fiind productivă numai dacă invidia este admisă.” spunea Varenna Kast într-una dintre cărțile ei. Așadar, primul pas este acceptarea acestei emoții ca fiind firesc umană și ascultarea mesajului pe care încearcă să ni-l transmită.

Fiind concentrați pe ceea ce nu avem, pierdem din vedere ceea ce avem: nu mai vedem adevăratul nostru potențial și posibilitățile de creștere care ne sunt accesibile. Odată acceptată, invidia poate fi folosită constructiv pentru a ne stimula dezvoltarea. În ce fel? Atunci când inevitabil ne surprindem comparându-ne cu ceilalți, avem șansa să:

- extragem din aceste comparații informații despre felul în care ne raportăm la noi înșine;

- devenim mai conștienți de propriile idealuri și de măsura în care ele se potrivesc cu posibilitățile noastre reale;

- ne adaptăm obiectivele în funcție de propriile posibilități și oportunități;

Consolidarea propriei valori și identități personale și asumarea propriilor limite cu ajutorul psihoterapiei și dezvoltării personale ajută la gestionarea invidiei și la transformarea ei într-o potențială sursă de creștere. Atunci când știi cine ești și care sunt atuurile tale, ce te face unic și diferit, devine mai greu să rămâi prizonier în șirul comparațiilor neproductive cu ceilalți.

Conștienți de prezența invidiei, ne putem totuși implica într-o “rivalitate constructivă” cu cei pe care îi invidiem. Astfel, putem să ne privim pe noi înșine cu compasiune permițându-ne să creștem în propriul stil și ritm, lăsându-ne în același timp stimulați și inspirați de către ceilalți, care nu mai sunt cei care ne răpesc ceva, ci cei cu care putem împărtăși pasiuni, valori sau idealuri comune, dar și cei cărora le putem admite deschis că poate uneori se întâmplă să fim… puțin invidioși.