ⓒMihaela Dan - Cabinet Individual de Psihologie | 2024

Citește mai multe articole:

Articole din această categorie:

Articole din această categorie:

Articole din această categorie:

Vechi, înalte sau înguste, simple sau cu ornamente deosebite, bine ferecate sau doar întredeschise, recunosc – de mică am o pasiune pentru… uși și nu există călătorie în care să nu mă opresc măcar în fața uneia, întrebându-mă cu fascinație spre ce se deschide.

Ușile sunt un pasaj de trecere între noi și lume, între noi și ceilalți, între părți diferite din noi înșine. O ușă ne poate proteja, dar ea poate permite în același timp trecerea dincolo, conectarea cu exteriorul. În mod similar, granițele personale sănătoase creează un echilibru între siguranță și apropiere. Touși, uneori se întâmplă ca, din teamă, în loc să consolidăm ușile, mai degrabă ne zidim pe dinăuntru, construind bariere groase care nu mai lasă pe nimeni să intre. Astfel, în încercarea de a ne proteja de suferință, ajungem să ne izolăm și de ceea ce ne-ar putea hrăni – de ceilalți, de viață.

Unde se termină protecția și unde începe izolarea? Când granițele personale încep mai degrabă să devină ziduri?

Granițele personale încep să devină ziduri atunci când, în loc să ne ofere protecție și echilibru în relațiile noastre, ele ajung să ne izoleze complet. Se întâmplă atunci când:

• Evităm orice formă de intimitate și vulnerabilitate, de teamă să nu fim răniți. În loc să stabilim limitele proprii pentru a ne simți în siguranță cu ceilalți, alegem să nu mai comunicăm deloc.
• Ne fixăm așteptări rigide față de ceilalți, fără loc pentru flexibilitate sau compromis.
• Refuzăm total să vorbim despre ceea ce simțim, crezând că astfel ne protejăm, când de fapt ne împiedicăm pe noi înșine să construim conexiuni autentice.
• Nu permitem niciun tip de apropiere fizică sau emoțională, nu doar acolo unde ar fi necesar pentru siguranța noastră, ci în orice situație.
• Ne izolăm atunci când suntem supărați, în loc să ne oferim timp pentru reflecție și apoi să comunicăm deschis.
• Spunem „nu” automat, fără să analizăm motivul, chiar și atunci când nu există un real pericol pentru bunăstarea noastră emoțională.
• Acționăm din nevoia de a controla situația și de a ține oamenii la distanță, chiar dacă nu există un pericol real pentru siguranța noastră în prezent.

Granițele sănătoase sunt precum o ușă într-un zid – ne oferă protecție, dar și posibilitatea de a alege pe cine lăsăm să intre. Dacă ridicăm un zid fără ușă, ne vom simți în siguranță, dar vom rămâne izolați. Echilibrul constă în a avea puterea de a închide ușa când e necesar, dar și curajul de a o deschide pentru cei alături de care ne simțim în siguranță.

Ca încheiere, îți las câteva întrebări la care să reflectezi:

• Cum arată ușa ta?
• În ce condiții te simți în siguranță să o deschizi și să inviți pe cineva înăuntru sau să pășești afară?
• Ce te face să o încui?
• Și cum îți poți da seama că, fără să realizezi, ai început să te închizi în spatele unui zid?