ⓒMihaela Dan - Cabinet Individual de Psihologie | 2024

Citește mai multe articole:

Articole din această categorie:

Articole din această categorie:

Articole din această categorie:

„Nicăieri nu-i ca acasă” este o expresie care evocă siguranță, iubire și apartenență. În imaginarul colectiv, acasă ar trebui să fie locul în care ne putem odihni emoțional, unde suntem primiți cu înțelegere și blândețe. Însă pentru unii copii, acasă nu este un spațiu al liniștii, ci al confuziei și singurătății afective. În familiile în care părinții sunt imaturi emoțional, atmosfera este mereu tensionată: dragostea e condiționată, emoțiile sunt negate, iar copilul învață să meargă pe vârfuri, temându-se să nu declanșeze o furtună afectivă. Acasă devine un loc în care siguranța este înlocuită de alertă, iar apropierea de vinovăție. Într-un astfel de climat, copilul nu se mai dezvoltă liber, ci învață să supraviețuiască emoțional: se conformează, se ascunde, își anulează vocea interioară.

 De cele mai multe ori, imaturitatea emoțională se transmite transgenerațional, prin modele de relaționare și reglare emoțională învățate în familie. Un părinte imatur emoțional a fost, cel mai probabil, un copil care nu a avut la rândul lui parte de siguranță, empatie sau validare. Astfel, mecanismele de evitare, negare sau control emoțional se perpetuează inconștient din generație în generație, până când cineva începe procesul de conștientizare și vindecare.

Acest articol nu are scopul de a învinovăți părinții, ci de a înțelege felul în care diverse contexte familiale pot impacta dezvoltarea emoțională a copilului, astfel încât adultul să se poată elibera de acestea și să crească în mod conștient.

Mai jos sunt explicate câteva dintre trăsăturile caracteristice ale părinților imaturi emoțional și felul în care ele modelează, pe termen lung, lumea interioară a copilului.

1. Deciziile tale în viață nu sunt considerate potrivite și demne de respect

Părinții imaturi emoțional știu întotdeauna ce este mai bine pentru tine și ce ar trebui să alegi. Nu pot accepta autonomia copilului pentru că independența lui le activează nesiguranța și frica de pierdere a controlului. În loc să încurajeze procesul natural de diferențiere a personalității, părinții sabotează copilul prin critică, invalidare sau rușinare.

Copilul învață că alegerile proprii sunt greșite și devine un adult care se îndoiește constant de sine: se simte anxios cu privire la deciziile personale, este dependent de ceilalți și este foarte critic cu sine. Autonomia devine o sursă de vinovăție, nu de libertate.

2. Vinovăția de a fi diferit și lipsa de intimitate

„Cine crede, simte, își dorește altfel nu este cu noi”

Altfel spus, părinții imaturi emoțional au o slabă toleranță față de diferențele interpersonale. Ei caută contopirea, nu conexiunea. Copilul care se exprimă diferit e perceput ca o amenințare la adresa echilibrului fragil al familiei. Orice diferență este interpretată ca lipsă de iubire sau trădare și limitele personale sunt adesea încălcate. Copilul nu are voie să țină nimic pentru el, pentru că asta ar însemna un act de rebeliune împotriva părinților.

Copilul interiorizează rușinea de a fi „altfel” și, ca adult, se poate pierde în relații de fuziune emoțională, încercând mereu să se conformeze. Individualitatea sa este amputată, iar nevoia de autenticitate rămâne reprimată.

3. Viața acasă este precum un carusel de emoții intense, trecătoare, imprevizibile, contradictorii

Părinții imaturi emoțional au dificultăți în reglarea emoțiilor. Pot trece brusc de la afecțiune la furie, de la entuziasm la respingere. Copilul trăiește într-un climat afectiv instabil, în care nu știe niciodată ce urmează.

Inconsistența emoțională a părinților creează nesiguranță profundă și un stil de atașament insecurizant. Adultul provenit dintr-un astfel de mediu devine hipervigilent la stările celor din jur, dezvoltă tendința de a anticipa reacții, de a se adapta excesiv și de a evita conflictele.

4. Viața ca un deșert emoțional și interdicția de a vorbi despre ce simți

Când părintele nu își exprimă afectivitatea și evită emoțiile, copilul învață că trăirile sunt periculoase sau inutile. Se transmite mai departe fobia afectivă a părinților. Emoțiile sunt negate, raționalizate sau ridiculizate.

Copilul devine un adult deconectat de la propriile emoții, cu dificultăți în identificarea și exprimarea lor. Poate părea „puternic” sau „rece”, dar în interior trăiește o izolare emoțională profundă, adesea acompaniată de depresie sau sentimentul că nu poate fi cu adevărat văzut de ceilalți.

5. Viața în alb sau negru

Lipsa de maturitate emoțională îi face pe părinți să abordeze diverse situații în mod rigid, având dificultăți în a vedea și nuanțele unei situații. Greșeala copilului devine o ofensă personală, iar iertarea e condiționată.

Copilul interiorizează ideea că iubirea se oferă doar dacă este „cum trebuie”. În viața adultă, poate dezvolta perfecționism, frică de eșec, intoleranță față de greșeală și dificultăți în a-și oferi compasiune. Relațiile devin rigide, bazate pe control, nu pe încredere.

6. Acasă prin nisipuri mișcătoare: povara mesajelor contradictorii

Părinții imaturi emoțional transmit adesea mesaje incongruente. Conceptul de „double bind”., introdus de Gregory Bateson în anii ’50, descrie situațiile în care copilul primește mesaje contradictorii de la părinte, una verbală și alta nonverbală. Orice ar face, copilul simte că greșește.

Această dublă comunicare produce nesiguranță și o confuzie identitară. Copilul devine un adult care nu mai are încredere în propria percepție și se bazează pe validarea externă. Apar tulburări de anxietate, dificultăți în a stabili limite și tendința de a atrage relații ambigue sau toxice.

Mai multe despre mesajele contradictorii în relație cu părinții și influența lor asupra sănătății mintale a copilului, poți citi AICI. 

7. Singurătate emoțională

Într-un astfel de mediu, copilul simte că nu contează, că nu are dreptul să se exprime liber. Învață că e mai sigur să tacă, să se conformeze, să poarte o mască, construindu-și un „Sine fals” care să corespundă așteptărilor părinților.

Singurătatea emoțională din copilărie se transformă în gol interior. Adultul caută mereu relații care să umple acest vid, dar are dificultăți în a primi iubirea autentică. Poate deveni hipersensibil la respingere și dependent de aprobare sau, dimpotrivă, izolat afectiv.

8. Constrângerea de a deveni Salvator, Partener de substitut, Părinte al părinților tăi

Copilul devine adesea sprijinul emoțional al părintelui, oferindu-i acestuia confort, alinare, sens. Această inversare de roluri (parentificare) îi fură copilăria și îl obligă să devină „adultul” din relație.

Adultul rezultat dintr-un astfel de rol va simți mereu nevoia să salveze pe ceilalți, chiar cu prețul propriei epuizări. Poate intra în relații dezechilibrate, în care se simte valoros doar dacă oferă. Autenticitatea, vulnerabilitatea și nevoile proprii devin greu de accesat.

9. A deveni oaia neagră a familiei

În familiile cu părinți imaturi emoțional, apare adesea favoritismul. Un copil e idealizat, altul criticat și învinovățit. Țapul ispășitor poartă tensiunile nespuse ale sistemului familial.

Copilul respins dezvoltă rușine toxică și o permanentă senzație de inadecvare. Ca adult, poate fugi de relații pentru a nu mai fi rănit sau, dimpotrivă, caută inconștient contexte în care să fie respins, confirmând scenariul vechi.

10. O familie în care gândurile nu se exprimă, ele se citesc

Părinții imaturi emoțional se așteaptă ca ceilalți să le citească gândurile și nu comunică asertiv. Nevoile lor sunt exprimate indirect, prin manipulare emoțională, tăcere, reproș sau victimizare.

Copilul devine un adult hipersensibil la emoțiile și așteptările celorlalți, dar complet dezorientat în privința propriilor nevoi. Poate evita comunicarea directă, de teamă să nu fie respins, și trăiește în relații dominate de neînțelegeri și frustrare.

Redobândirea libertății de a fi

A trăi cu un părinte imatur emoțional înseamnă a crește într-o lume în care iubirea este condiționată, emoțiile sunt cenzurate, iar copilul devine responsabil pentru echilibrul adultului.

Clarificarea relației cu părinții imaturi emoțional într-un proces psihoterapeutic îți oferă șansa de a-ți construi un altfel de „acasă”: un loc interior sigur, în care nu mai există condiții, vinovăție sau frică, în care așteptările din partea acestora sunt mai realiste și mai echilibrate. Ca adult, poți învăța să îți recapeți cu asumare, toate libertățile care ți se cuvin:

• Libertatea de a alege pentru tine, fără vinovăție
• Libertatea de a fi diferit, autentic și unic
• Libertatea de a simți și de a-ți gestiona emoțiile
• Libertatea de a vorbi despre ce simți fără teamă
• Libertatea de a vedea nuanțele și complexitatea vieții
• Libertatea de a recunoaște și respecta propriile nevoi și percepții
• Libertatea de a te conecta autentic cu ceilalți
• Libertatea de a-ți asuma propriul rol și copilăria pierdută
• Libertatea de a nu mai purta vina altora și de a-ți valida valoarea
• Libertatea de a cere claritate și de a comunica asertiv

Sursă bibliografică: Lindsay C. Gibson - Copiii adulți ai părinților imaturi emoțional.